De unde nevoia de a apăra agresorul? Ce spun comentariile de pe internet despre trauma noastră colectivă

Zilele acestea, spațiul public virtual a fost zguduit de imaginile cumplite cu o mamă care își agresa fizic, în plină stradă, fiica în vârstă de doar 8 ani. Detaliile brute ale scenei sunt greu de privit și imposibil de digerat pentru orice om dotat cu un minim reflex de empatie. Reacția instituțională a urmat cursul firesc și necesar: copiii au fost plasați în regim de urgență într-un mediu sigur, iar pe numele femeii a fost deschis un dosar penal pentru violență în familie. Din punct de vedere legal și administrativ, statul a intervenit.

Adevăratul șoc, însă, abia acum începe. Dincolo de fapta în sine, care ține de resortul patologiei individuale sau al colapsului emoțional de moment, un fenomen mult mai alarmant s-a degradat sub ochii noștri în secțiunile de comentarii. O masă critică de utilizatori a simțit nevoia nu să condamne, nu să tacă în fața unei tragedii, ci să caute circumstanțe atenuante. Să găsească justificări. Să explice, cu un calm înfiorător, de ce abuzul era, poate, „meritat”.

1. Alibiul epuizării: „Nu știm ce a fost în sufletul ei”

Unul dintre cele mai frecvente argumente folosite în apărarea agresoarei face apel la oboseală, stres sau neajunsuri. „E greu cu copiii în ziua de azi”, „Femeia era clar disperată, nu știm ce probleme are” – sunt doar câteva dintre replicile care mută focarul de la suferința victimei la presupusa dramă a călăului.

Epuizarea parentală este o realitate medicală și psihologică indiscutabilă, însă ea nu poate deveni niciodată o licență pentru cruzime. Un adult are responsabilitatea legală, morală și biologică de a-și regla propriile emoții și frustrări. În momentul în care transformi un copil de opt ani în sacul de box al neîmplinirilor sau tensiunilor tale, ai încetat să mai fii un părinte care disciplinează și ai devenit un abuzator. Stresul explică, dar nu scuză.

2. Blamarea victimei de opt ani: „L-a provocat, l-a înjurat”

O altă narațiune toxică apărută în spațiul virtual susține că minora ar fi avut un comportament sfidător, că și-ar fi jignit mama (că ar fi numit-o „handicapată”) și că, prin urmare, „a cerut-o”. Această abordare denotă o neînțelegere fundamentală a dinamicii dintre adult și copil.

Relația dintre un părinte și copilul său este, prin definiție, asimetrică. Adultul dispune de un creier complet dezvoltat, de experiență de viață și de controlul discernământului. Copilul de 8 ani se află în plin proces de modelare psihologică. Dacă un minor manifestă agresivitate verbală sau tulburări de comportament, acesta este semnalul de alarmă al unei disfuncții majore în educație și în mediul familial, nicidecum un ecou care să valideze corecțiile fizice aplicate pe trotuar. Nu poți cere maturitate emoțională de la un copil, când tu, ca adult, ești incapabil să o oferi.

3. Sindromul transgenerațional: „Și noi am luat bătaie și am ajuns bine”

Poate cea mai dureroasă categorie de comentarii este cea care izvorăște din propria traumă neprocesată a societății noastre. Mantra „Bătaia e ruptă din rai” sau „Și eu am încasat-o de la părinți și nu am murit, am ajuns om cu scaun la cap” reprezintă un mecanism clasic de apărare psihologică (coping).

Adevărul crud este că nu, nu am ajuns bine. Dacă astăzi, ca adult, privești un clip video în care un copil lipsit de apărare este lovit cu brutalitate și prima ta reacție este să validezi gestul prin prisma propriei copilării, înseamnă că trauma s-a transmis cu succes mai departe. Este mult mai confortabil pentru psihic să justifici abuzurile suferite în trecut din partea propriilor părinți decât să accepți realitatea dureroasă: cei care ar fi trebuit să te protejeze au greșit profund.

Concluzie: O societate care refuză să se vindece

România a interzis prin lege orice formă de violență asupra copiilor încă din anul 2004. Faptul că după mai bine de două decenii încă purtăm dezbateri publice despre oportunitatea sau „meritul” unei bătăi aplicate unui minor indică un decalaj uriaș între normele legislative și mentalitatea colectivă.

Un copil de opt ani nu are puterea de a distruge un adult. Dar un adult are puterea de a marca un copil pentru tot restul vieții. De aceea, într-o situație de violență, responsabilitatea nu poate fi împărțită în mod egal. Copiii au nevoie de limite. Au nevoie de educație. Uneori au comportamente dificile, provocatoare sau chiar agresive. Dar au nevoie de toate acestea din partea unor adulți care își pot regla propriile emoții și propriile reacții.

Când ajungem să întrebăm mai întâi „Ce a făcut copilul?” decât „Cum a ajuns un adult să lovească un copil?”, poate că nu mai vorbim doar despre un caz de violență. Vorbim despre o societate care încă nu a înțeles diferența dintre disciplină și abuz.

Secțiunea de comentarii de pe Facebook a funcționat, în acest caz, ca o oglindă fidelă și înspăimântătoare a unei comunități profund traumatizate, care continuă să confunde autoritatea cu teroarea și disciplina cu umilința. Cât timp vom continua să ridicăm din umeri, să spunem că „nu e treaba noastră ce se întâmplă în curtea omului” sau să găsim scuze agresorilor, vom rămâne complici morali la fiecare palmă, la fiecare strigăt de ajutor înăbușit și la fiecare copilărie strivită sub bocancul indiferenței noastre.

Cabinet

str. Măgheranului, nr. 7, Sibiu

Contact

contact@dianaencea.ro
+40724417136

Psiholog Clinician & Psihoterapeut în formare

Diana Encea

Politica de confidentialitate | Termeni si conditii

ANPC/SOL

© 2026 Diana Encea. Toate drepturile rezervate. Creat cu grijă pentru echilibru interior.