De ce ne este frică de liniște?
Pentru unii oameni, liniștea nu este odihnitoare. Este neliniște. În liniște apar gândurile pe care le-au amânat toată ziua. Apare tristețea. Apare furia. Apare dorul. Apare întrebarea „Eu ce mai vreau, de fapt?” Și uneori apare ceva și mai greu: „Cum mă simt eu?” Dacă ai petrecut ani întregi concentrându-te pe ceea ce trebuie făcut, pe ceea ce au nevoie ceilalți și pe următoarea problemă care trebuie rezolvată, este posibil să fi devenit foarte bun la funcționare și mult mai puțin familiar cu propriile emoții. postării pe blog.
DEZVOLTARE PERSONALĂANXIETYPSIHOLOGIERELATIONSHIPSTRAUMA
Diana Encea
10/6/20264 min read


Uneori, nu liniștea ne sperie. Ci ceea ce putem auzi în ea.
Există oameni care nu stau aproape niciodată. Aleargă de dimineața până seara între serviciu, copii, cumpărături, telefoane, responsabilități, întâlniri și liste interminabile de lucruri de făcut. Când apare un moment liber, îl umplu imediat. Deschid telefonul, sau pun un serial. Sună pe cineva sau găsesc ceva de făcut prin casă. Mai răspund la un mesaj. Mai rezolvă o problemă. Și, dacă cineva îi întreabă dacă sunt obosiți, răspund aproape automat:
„Da. Dar ce să fac? Viața merge înainte.”
Poate că uneori chiar este doar oboseală. Dar alteori, în spatele acestei nevoi permanente de a face ceva există o întrebare mai greu de privit:
Ce s-ar întâmpla dacă, pentru câteva minute, nu ar mai trebui să fac nimic?
Când liniștea devine inconfortabilă
Pentru unii oameni, liniștea nu este odihnitoare. Este neliniște. În liniște apar gândurile pe care le-au amânat toată ziua. Apare tristețea. Furia. Sau dorul. Apare întrebarea „Eu ce mai vreau, de fapt?” Și uneori, ceva și mai greu:
„Cum mă simt eu?”
Dacă ai petrecut ani întregi concentrându-te pe ceea ce trebuie făcut, pe ceea ce au nevoie ceilalți și pe următoarea problemă care trebuie rezolvată, este posibil să fi devenit foarte bun la funcționare și mult mai puțin familiar cu propriile emoții.
Nu pentru că nu ai emoții. Ci pentru că nu ai avut timp sau siguranță să le asculți.
Când activitatea devine o formă de protecție
Sigur că nu orice om ocupat fuge de sine și nu orice nevoie de activitate este problematică. Uneori însă, activitatea permanentă poate deveni o strategie de evitare. Dacă mă ocup mereu de ceva, nu trebuie să mă opresc. Dacă am grijă de toți, nu trebuie să mă întreb de ce eu sunt atât de obosit. Dacă rezolv problemele tuturor, nu mai trebuie să mă uit la problemele mele. Dacă sunt permanent conectat la telefon, nu mai rămâne prea mult spațiu pentru gândurile mele. În acest sens, uneori a face devine o modalitate de a nu simți. Iar ceea ce ne protejează într-o anumită perioadă a vieții poate deveni, în timp, o cușcă.
Sunt oameni care nu se odihnesc. Se opresc doar când nu mai pot. Poate că ai întâlnit și tu oameni care spun: „Nu știu să stau degeaba.” Sau: „Dacă stau, mă simt vinovat.” Sau: „Trebuie să fac ceva.” De multe ori, în spatele acestei dificultăți de a se odihni există o convingere veche:
Valoarea mea vine din ceea ce fac. Cât timp sunt util, sunt necesar. Cât timp am grijă de ceilalți, merit. Cât timp muncesc, nu sunt leneș. Cât timp rezolv, sunt în siguranță. Și atunci odihna începe să semene cu inutilitatea. Liniștea cu pierderea controlului. Iar timpul petrecut doar cu tine poate părea aproape suspect.
Dar există și o altă formă de liniște
Liniștea nu este doar absența zgomotului. Poate fi și locul în care începi să te auzi. În ea poți observa că ești trist, sau că ești furios. Că îți este dor și că nu mai vrei aceleași lucruri pe care le-ai vrut și acum cinci ani. Că o relație nu te mai hrănește și ai obosit să fii omul puternic. Că ai nevoie de ajutor.
La început, toate acestea pot părea incomode. Pentru că liniștea nu ne oferă întotdeauna ceea ce vrem să auzim. Dar ne poate oferi ceva de care avem nevoie: contactul cu noi înșine.
Singurătatea nu este același lucru cu liniștea
Este important să facem această diferență. Poți fi singur și să te simți profund abandonat. Poți fi înconjurat de oameni și să nu te simți văzut sau poți sta singur într-o cameră și să simți, pentru prima dată după mult timp, că ești în siguranță.
Liniștea sănătoasă nu înseamnă izolare. Înseamnă un spațiu interior în care nu mai trebuie, pentru câteva clipe, să performezi pentru nimeni. Nu trebuie să fii mama perfectă ori partenerul perfect. Să fii fiica disponibilă sau colegul care le știe pe toate. Omul puternic, cu răspunsuri la toate, cel care rezolvă. Poți doar să fii. Atât. Cum ar fi?
De ce este uneori greu să stăm cu noi înșine?
Pentru că întâlnirea cu sine nu este întotdeauna confortabilă. Când se oprește zgomotul exterior, pot deveni vizibile lucruri pe care le-am ținut mult timp în fundal. Apar emoții vechi sau ne zgârie pe ochi nevoi actuale. Uneori este doliul, alteori este o relație în care nu mai suntem bine. Câteodată este pur și simplu epuizarea pe care am acoperit-o cu multe straturi de zgomot.
Până la urmă, poate să devină clar, la un moment dat, că este doar felul în care am învățat să ne protejăm. Întrebarea este dacă această protecție ne mai este necesară.
Nu trebuie să iubești liniștea. Doar să nu mai fugi de ea.
Nu trebuie să meditezi o oră pe zi și nici să renunți la telefon. Nu trebuie să transformi liniștea într-o nouă obligație, poate fi suficient, uneori, să nu umpli imediat primul spațiu gol. Să bei cafeaua fără să verifici telefonul. Să mergi pe jos fără căști. Să stai câteva minute într-o cameră fără să faci nimic și să observi ce apare.
Nu căuta imediat să găsești răspunsuri, doar observă. Uneori vindecarea începe într-un loc foarte simplu:
în momentul în care putem rămâne câteva clipe cu ceea ce simțim, fără să fugim imediat de acel sentiment.
Liniștea nu este un spațiu gol. Este doar unul în care nu mai există suficient zgomot ca să ne ascundem de noi înșine. O fi ăsta motivul pentru care ne sperie? În liniște ne putem auzi întrebările pe care le-am amânat și nu ne place asta. Ne putem auzi dorul. Și furia. Ne urlă în urechi nevoia de a fi iubiți, văzuți, ținuți aproape.
Ori, poate, altceva. O voce foarte liniștită, care poate a stat mult timp în spatele tuturor celorlalte:
„Și eu sunt aici.”
Poate că nu avem nevoie să ne fie mereu liniște. Poate că avem nevoie doar să nu ne mai fie frică de ceea ce am putea descoperi atunci când, în sfârșit, se face.
Cabinet
str. Măgheranului, nr. 7, Sibiu
Contact
contact@dianaencea.ro
+40724417136
Psiholog Clinician & Psihoterapeut în formare
Diana Encea
© 2026 Diana Encea. Toate drepturile rezervate. Creat cu grijă pentru echilibru interior.