Adicția este o încercare de autoreglare, nu o alegere.

În familii sau în discurs public, adicția este adesea privită ca o problemă de voință: o alegere greșită repetată, un comportament autodistructiv care ar putea fi oprit „dacă persoana ar vrea cu adevărat”. Această perspectivă simplificatoare nu doar că ratează esența fenomenului, dar contribuie și la stigmatizarea celor care suferă. Din ce în ce mai multe cercetări și modele psihologice ne arată o realitate mult mai complexă: adicția nu este, în esență, o alegere, ci o încercare de autoreglare emoțională în fața durerii psihice, adesea ancorată în traumă.

Trauma ca punct de plecare

Trauma nu înseamnă doar evenimente extreme sau catastrofale. Ea poate include abuzul, neglijarea, pierderile timpurii, instabilitatea emoțională sau relațiile nesigure din copilărie. Ceea ce definește trauma nu este doar evenimentul în sine, ci modul în care acesta este procesat (sau, mai des, neprocesat) de către sistemul nostru nervos.

Persoanele traumatizate trăiesc adesea cu un sistem nervos care nu mai știe cum să se regleze și se manifestă prin::

• hipervigilență (o stare constantă de alertă),

• flashback-uri sau amintiri intruzive,

• dificultăți de reglare emoțională,

• sentimente persistente de rușine, anxietate sau gol interior.

Aceste stări nu sunt doar inconfortabile — ele pot deveni copleșitoare.

Adicția ca mecanism de autoreglare

În acest context, comportamentele adictive apar ca soluții. Nu ca probleme inițiale, ci ca răspunsuri la o problemă mai profundă.

Consumul de alcool, de tutun sau droguri, jocurile de noroc, munca excesivă sau alte comportamente compulsive au o funcție clară: ele modifică temporar starea internă.

• Alcoolul poate reduce anxietatea și tensiunea.

• Jocurile pot oferi evadare și stimulare.

• Munca excesivă poate distrage de la durere și poate oferi un sentiment de control sau valoare.

Din această perspectivă, adicția devine o formă de auto-tratament.

Modelul „Self-Medication”

Modelul „Self-Medication” (auto-medicație) explică exact acest fenomen: oamenii folosesc substanțe sau comportamente pentru a-și gestiona stările emoționale dificile.

Nu este vorba atât despre căutarea plăcerii în sine, ci despre evitarea durerii.

De exemplu:

• o persoană care suferă de anxietate severă poate consuma alcool pentru a se calma;

• cineva cu traume nerezolvate poate deveni dependent de muncă pentru a evita contactul cu propriile emoții;

• o persoană cu flashback-uri poate apela la jocuri sau alte forme de disociere pentru a „opri” experiența internă.

Pe termen scurt, aceste strategii funcționează. Ele oferă alinare. Problema este că, pe termen lung, ele consolidează dependența și împiedică procesarea reală a traumei.

Când m-am gândit să scriu acest articol, am încercat să găsesc o fotografie sugestivă pentru el. Foarte curând mi-a venit în minte că o fotgrafie cu mine din perioada în care fumam ar fi cea mai potrivită. Oricum, aproape că nu aveam poză fără țigară, Da, eu m-am apucat de fumat după liceu, nu aveam nevoie de anturaj, de integrare, făceam parte din grup chiar dacă eram singura care nu fumam. M-am apucat de fumat ca un gest de frondă față de mama, căreia m-am dus să-i spun: ”de mâine mă apuc de fumat”. Si așa am făcut. Chiar dacă nu mi-a plăcut inițial, am insistat până am devenit fumătoare. Și m-a ținut mai bine de 20 de ani până am reușit să renunț. Sunt pentru a doua oară în postura de nefumătoare de mai bine de 3 ani. E o luptă grea, care nu cred că poate fi câștigată cât timp nu îți răspunzi la întrebarea ”ce o determină?” Asta că mă tot întreabă multă lume cum am reușit să renunț la fumat. Până nu repari cauza care te-a împins și întreține comportamentul, nu vei reuși.

Nicotina este una dintre cele mai dependente substanțe de pe piață. Sunt suficiente câteva ore de fumat pentru ca toleranța să înceapă să se dezvolte. Organismul începe imediat să se adapteze pentru a se proteja de toxinele din tutun. Odată ce acest proces începe, se produce o schimbare fiziologică rapidă care impune fumatul din nou pentru a reveni la o stare normală.

De ce nu este o „alegere”

A spune că adicția este o alegere ignoră două aspecte esențiale:

1. Biologia – Trauma modifică modul în care funcționează creierul, în special sistemele implicate în stres, recompensă și controlul impulsurilor.

2. Lipsa alternativelor – Dacă o persoană nu a învățat alte moduri sănătoase de reglare emoțională, comportamentul adictiv poate fi singurul instrument disponibil.

În acest sens, adicția este mai degrabă o adaptare decât o alegere — o soluție imperfectă la o suferință reală.

Pentru mine, cum spuneam mai sus, a fost o modalitate de a mă revolta față de toate nedreptățile pe care le înduram acasă. Îmi lăsa impresia falsă complet că așa mă simt mai bine, că dacă nu am de ales și oricum îndur, măcar să nu mai doară așa. Am încercat să mă las de fumat prima dată când am văzut testul de sarcină pozitiv. Am reușit să nu fumez doi ani și patru luni atunci. Știu că motivația extrem de puternică pentru mine a fost că nu m-aș fi putut ierta vreodată să nasc un copil cu probleme cauzate, cine știe cum, prin consumul meu de tutun. Atunci, am avut o motivație atât de puternică încât mi-a fost alternativă pentru o perioadă. Cum nu a rezolvat fondul, nici venirea copilului meu pe lume, m-am reapucat de fumat. Și a durat mai bine de 8 ani să reușesc să renunț din nou. Timp în care mi-am spus în fiecare zi ”de mâine nu mai fumez”, îmi derulam imaginea în minte cum mă trezesc a doua zi și nu fumez. Mă trezeam și....da, fumam. Zilnic, 8 ani. Apoi am crescut destul de mult încât să învăț să mă reglez emoțional altfel și, deși m-a ajutat să renunț o bronșită oribilă, alternativele sănătoase și echilibrul emoțional sunt responsabile de consistența mea actuală de mai bine de trei ani fără țigări. Sper că nici nu o mai fac vreodată.

Ce înseamnă vindecarea

Dacă adicția este legată de traumă, atunci tratamentul nu poate viza doar comportamentul. Nu este suficient să elimini consumul sau să îndrepți comportamentul problematic; este esențial să înțelegi ce funcție îndeplinea acesta.

Vindecarea implică:

• dezvoltarea unor strategii sănătoase de reglare emoțională,

• procesarea traumei într-un cadru sigur,

• reconstruirea relației cu sinele și cu ceilalți,

• reducerea rușinii și a stigmei.

O schimbare de perspectivă

În loc să întrebăm „De ce nu se oprește?”, poate ar fi mai util să întrebăm:
„Ce încearcă această persoană să aline?”

Această schimbare de perspectivă deschide calea către compasiune, înțelegere și intervenții mai eficiente. Pentru că, în spatele adicției, nu găsim doar comportamente distructive, ci și o încercare profund umană de a face față durerii. Esența e ca noi, specialiștii, să nu tratăm doar simptomele, efectele, ci să oferim alternative sănătoase la mecanismele de adicție. Pentru asta m-am specializat în plus în Psihoterapia dependențelor și te invit, dacă suspectezi un abuz în consumul de substanțe - nicotină, alcool, droguri, sau comportamente adictive, caută-mă pentru o evaluare psihologică.

Adicția nu este povestea unui eșec moral. Este, adesea, povestea unei persoane care a găsit o modalitate de a supraviețui — chiar dacă acea modalitate a devenit, în timp, o nouă sursă de suferință.