În relațiile profesionale, în cercul social, dar mai ales în propria mea viață, am ajuns la aceeași concluzie, formulată poate diferit de fiecare dată: relația cu mama este una dintre cele mai puternice matrici emoționale ale existenței noastre. Felul în care iubim, ne atașăm, ne apărăm, fugim sau ne sacrificăm în relațiile de adult își are, foarte des, originea în această relație timpurie.
Nu este o idee confortabilă. Cunosc mulți adulți cărora le este imposibil, încă, să privească cu ochi lucizi și suflet deschis, propria lor relație cu mama. Ce reușesc să afirm, dincolo de orice particularități – ce se regăsesc fără îndoială – este faptul că, atunci când reușești să te uiți în această direcție, începe eliberarea.
O relație personală dificilă
Relația mea cu mama a fost una profund dificilă. Nu pentru că nu ar fi existat iubire, ci pentru că iubirea ei a fost, la rândul ei, rănită. Mama mea a purtat o traumă niciodată vindecată: lipsa iubirii primite de la propria ei mamă, evidenta diferență făcută de mama ei, bunica mea, între cele două fete ale ei, mama și sora acesteia și durerea divorțului de tatăl meu, o pierdere emoțională peste care nu a reușit să treacă cu adevărat. Sigur, ceea ce am scris aici într-o frază mi-a luat zeci de ani viață ca să înțeleg și să afirm acum cu ușurință și multă compasiune pentru mama.
Aceste răni au modelat felul în care a putut fi prezentă emoțional, felul în care a iubit, a cerut, a controlat sau s-a retras. Nu aveam cum să înțeleg asta. Copil fiind, o găseam deseori după o ceartă cu bunica mea adunată în poziție fetală și plângând în hohote, întrebând ”pe mine de ce nu mă iubește?” Devenea un copil pierdut, abandonat și cerșind iubirea mamei care nu venea niciodată. Iar eu, preluam rolul de adult, fără să am idee cum se face asta și o dojeneam pe bunica că o supără și o alinam pe mama, cum puteam. Nu era deloc suficientă iubirea mea pentru ea, pentru că ceea ce ei îi lipsea era iubirea mamei. Pe care eu nu o puteam înlocui, dar nu știam asta. Și încercam mereu, mai intens și mai mult, fără să fie vreodată de ajuns. Așa am înțeles că eu și iubirea mea nu suntem niciodată destul pentru mama și că dacă mă străduiesc mai mult, poate reușesc s-o mulțumesc. Înțelegeți, nu-i așa, zădărnicia acestor zbateri? E așa evident și așa trist. Ca adult și ca psiholog, pot vedea acum cât de mult din comportamentul ei nu a fost despre mine, ci despre durerea ei nespusă. Tot la fel pot vedea, lucid și asumat, că amprenta acestui fel de relație a rămas întipărită pe sufletul meu și numai anii lungi de terapie, dezvoltare personală și studiu individual m-au făcut să înțeleg unde și cât greșesc față de copila mea, din postura mea de mamă. Pentru că da, greșesc. Ce reușeșsc să fac diferit față de mama este să realizez că greșesc – aproape imediat și să-mi cer iertare. Onest și cu inima deschisă.
Revenind la mama, faptul că am reușit să înțeleg – târziu și greu – că durerea ei nu a fost „despre mine” mereu, nu a făcut-o mai puțin dureroasă. Încă procesez, înțeleg și integrez bucăți importante din relația noastră, din viața ei, la trei ani de la moartea ei.
Trauma care se transmite relațional
Una dintre cele mai subtile forme de transmitere a traumei este cea relațională. O mamă care nu a fost iubită suficient poate deveni o mamă care iubește condiționat. O mamă care nu și-a plâns pierderile poate deveni emoțional indisponibilă. O mamă care trăiește cu frică de abandon poate transmite copilului anxietate, vinovăție sau hiperresponsabilitate.
În practica mea, văd constant cum aceste răni timpurii ies la suprafață în:
- relații de cuplu marcate de frică de abandon, de fugă de asumare sau de fuziune excesivă
- dificultăți în a pune limite în relațiile de familie
- relații sociale în care apare nevoia de validare sau teama de respingere
- prietenii dezechilibrate, în care unul dă prea mult și celălalt prea puțin
De multe ori, adultul din fața mea nu suferă „din cauza partenerului”, „din cauza șefului” sau „din cauza prietenilor”. Suferă pentru că, în acele relații, se reactivează copilul care nu s-a simțit suficient văzut, ales sau iubit de mamă.
Loialitatea față de mamă și tăcerea durerii
Un alt aspect extrem de frecvent este loialitatea inconștientă față de mamă. Mulți adulți își apără mama chiar și atunci când povestesc episoade profund dureroase din copilărie. „A făcut tot ce a putut”, „era greu și pentru ea”, „nu avea de unde să știe mai mult”. Și eu spun asta, de pe un alt stadiu. De pe treapta în care înțeleg, fără să mă mai doară, că ea nu a putut altfel și îmi validez, fără ca asta să îmi mai taie respirația, suferința pe care purtarea ei mi-a provocat-o.
Pentru că toate aceste feluri de neputință ale ei pot fi adevărate. Dar ele nu anulează durerea copilului care a fost.
Pentru că a-ți recunoaște suferința nu înseamnă să-ți acuzi mama. Înseamnă să nu te mai abandonezi pe tine.
Când relația nu se mai poate repara
Uneori, mama nu este disponibilă pentru un proces de reflecție, asumare sau vindecare. Alteori, mama a murit, iar relația a rămas așa cum a fost: neterminată, nespusă, dureroasă.
În aceste cazuri, mulți oameni cred, în mod eronat, că nu mai există nicio posibilitate de vindecare. Adevărul psihologic este altul: relația reală se poate încheia, dar relația internă poate fi transformată.
Cum poți lucra cu tine, chiar și singur
Vindecarea nu presupune neapărat o mamă care se schimbă sau împreună cu care să reparați relația. Presupune un adult care se diferențiază.
Câteva direcții esențiale de lucru:
- recunoașterea pierderii – a mamei de care ai fi avut nevoie, nu doar a celei reale. Eu mi-am luat o perioadă în care am jelit și tot ce nu am avut și aș fi avut nevoie să am.
- permisiunea de a simți furie, tristețe, dor fără vinovăție. Le-am simțiti pe toate și mai multe pentru mama și în relația cu ea. inclusiv în perioadele în care nu îmi mai putea, fizic, răspunde.
- observarea vocii materne interiorizate: cum îți vorbești, cum te critici, cum te îngrijești. M-am analizat, am rămas atentă, m-am corectat, am exersat….am muncit.
- construirea unei relații interne sigure, în care tu devii pentru tine un adult stabil, blând și prezent. Mi-am fost deseori mamă copilului trist și speriat pe care-l țin în mine.
Acesta este procesul prin care învățăm să nu mai cerem, compulsiv, de la ceilalți ceea ce mama nu a putut oferi.
Un final posibil
Relația cu mama nu se vindecă prin idealizare și nici prin negare. Se vindecă prin adevăr, compasiune și asumare. Uneori, cea mai mare reparație nu se întâmplă între tine și mama ta, ci între tine și tine.
Iar atunci când începi să fii pentru tine ceea ce ai așteptat atât de mult din afară, relațiile tale – toate – încep să se așeze altfel.