În ultimele luni, spațiul public din România a fost inundat de relatări care par desprinse mai degrabă dintr-un thriller psihologic decât din realitatea unei profesii dedicate vindecării. Am citit despre figuri carismatice care profesau fără drept de liberă practică, despre abuzuri de putere și hărțuire sub masca autorității medicale, despre implicații în fapte penale inimaginabile și, nelipsitele „terapii” care înlocuiesc știința cu misticismul și rugăciunea.
Dacă aș fi astăzi în căutarea unui psiholog, m-aș opri. Probabil că aș închide laptopul și m-ar cuprinde o neîncredere paralizantă. Întrebarea nu mai este ‘Cum aleg un psiholog?’, ci ‘Mai pot avea încredere în vreunul?’
Să fim sinceri: scepticismul tău este astăzi un mecanism de supraviețuire.
Când vezi că oameni care ar trebui să fie repere de moralitate și echilibru sunt acuzați de manipulare sau complicitate la crimă, este firesc să te întrebi: „Dacă merg acolo și deschid cele mai vulnerabile părți ale sufletului meu, cine îmi garantează că sunt în siguranță?”
Criza de încredere și „umbra” profesiei
Ca psiholog, mă destabilizează de-a dreptul să văd cum breasla noastră este zguduită de astfel de derapaje. Este o realitate inconfortabilă, dar necesară: profesia noastră atrage uneori și oameni care caută puterea și manipularea. Realitatea esta că patologia – uneori e patologie – nu ocolește psihologii. Unii folosesc vulnerabilitatea celuilalt pentru a-și hrăni propriul ego, buzunar sau, în cazuri extreme, instinctele distructive.
Problema nu este doar la indivizi, ci și la un sistem care, prin hățișuri legislative și conflicte de interese, lasă uneori portițe prin care „pseudo-specialiștii” pot trece neobservați.
De ce să mai alegi, totuși, terapia?
În ciuda acestui zgomot asurzitor de scandaluri, adevărul despre psihoterapie rămâne neschimbat: știința psihologică funcționează. Mii de colegi de-ai mei intră zilnic în cabinete cu o etică impecabilă. Ei nu apar la televizor, nu promit minuni pe TikTok și nu invocă forțe supranaturale pentru a evita responsabilitatea clinică. Ei stau în umbră și fac munca grea a ascultării, a validării și a reconstrucției psihice.
Cum te protejezi? Ghidul „scepticului sănătos”
Nu îți cer să ai încredere orbește. Din contră, te invit să fii un consumator de sănătate mintală informat și critic. Iată ce poți face:
- Cere atestatul de liberă practică: Nu este o lipsă de politețe, ci o dovadă de respect față de proces. Un psiholog autorizat este înscris în Registrul Unic al Psihologilor. Sigur, atestatul nu îl ocrotește pe deținătorul ei de o posibilă patologie psihică, dar de asta ar trebui să-ți dai seama în câteva ședințe dacă e prezentă.
- Diferențiază știința de opinie: Psihoterapia este o disciplină bazată pe dovezi. Dacă un specialist îți oferă rugăciuni în loc de intervenții validate sau îți impune credințe politice/religioase, ești într-un spațiu de consiliere spirituală, nu de psihoterapie. Diferențiază-le, alege ce te mângâie în momentul respectiv, dar fă diferența între ele.
- Observă limitele: Într-o relație terapeutică sănătoasă, psihologul nu îți este prieten, iubit, partener de afaceri sau mentor spiritual. Orice încercare de a șterge aceste granițe este un semnal de alarmă. Ia-l ca atare, îndepărtează-te, alertează autoritățile, sesizează Colegiul Psihologilor.
- Ascultă-ți instinctul: Dacă te simți judecat, manipulat sau pur și simplu inconfortabil, ai dreptul să pleci. Terapia trebuie să fie un loc unde te simți în siguranță, nu sub lupă.
Un gând de final
Îmi pare rău că, pe lângă povara pe care o porți deja, trebuie acum să porți și sarcina de a „vâna” impostura. Însă, oricât de întunecate ar fi știrile, psihoterapia rămâne un spațiu al luminii atunci când este practicată cu integritate.
Eu cred în puterea acestui proces. Și cred că, deși încrederea se câștigă greu în aceste zile, merită să cauți acel specialist care să îți onoreze vulnerabilitatea, nu să profite de ea.